Fericire chinuitoare

O zi ca oricare alta și totuși ca nici una. Grăbesc pasul puţin, apoi merg alene. Am o destinaţie precisă azi, ca toate destinaţiile mele de fapt. Dar câteodată aş vrea să am o destinaţie imprecisă, să încalc reguli şi legi ale naturii. Eu în precizia mea aş vrea să fac lucruri imprecise.
Zâmbesc…şi totuşi mă duc să o văd pe mama!!
Azi am hotarât să revin acasă. Acasă… după atât de mult timp pierdut prin lume în căutarea fericirii, fericirea care se află în ograda cea de sub coasta dealului, acoperită cu vița de vie și cu miros de pâine.
Chiar eram acolo de unde plecasem acum 5 ani? Da, eram acasă. Melodia unei seri de vară simțeam cum mă cuprinde, mă ridică sus și eram liber. Doamne, eram liber din nou, după atâta timp! Și cât de mult mă înșelam atunci când am plecam de aici - mi-e greu s-o spun - plecam spre libertate, spre o lume nouă. Eram tânăr. Mult prea tânăr.
Sus, pe culmea dealului, se zărește mica noastră casă, ce asemeni unui far, mă ghidează pentru a ajunge din nou acolo unde îmi era locul, unde cea care ma iubește încă mai speră să revin acasă. În fereastra mică arde o lumină. Este candela de la icoană. Este unica lumină care arde în casa noastră de când mă știu. Este flacăra credinței care era pentru mama ca un foc sacru.
Ne iubim de la începutul lumii și începutul lumii ne iubește, parcă, într-o alianţă a tăcerii. De ce am cedat în schimbul unor irealizabile vise?
Stă pe prispă. Parcă a încremenit acolo de secole în dorul aşteptării ei. Îmi aduc aminte cum zicea odată: ”numai mamă să nu fii”...
Ne îmbrăţisăm într-o linişte adâncă, parcă ne e frică să nu trezim pereţii casei proaspăt văruiţi în care zac mii de poveşti cernite de-a lungul copilăriei, adolescenţei, tinereţii, maturităţii.
Ne-am atins capetele în îmbrăţişare şi părul mamei parcă foşneşte ca mătasea, pufos. Mâinile ei nu au fost iertate de vreme, dar au aceeaşi putere magică de a mă linişti. Doamne, ce ador sentimentul acela sublim care mă pătrunde în toată fiinţa mea atunci când mama mă mângâie pe cap! Aş vrea să încremenesc în acel simţămant sfânt. Da, pentru că e sfânt pentru mine!
În casa veche tronează parcă icoana cu mănunchiul mamei de busuioc pe care îl ţine la loc de cinste, ca întotdeauna cu sfinţenie. Casa părintească e mereu acel loc unde nu poate pătrunde nici un rău, parcă toate grijile mele dispar, aşa cum balaurii din poveste dispăreau în copilărie. Aici e locul unde nu e loc decât pentru regăsire, armonie şi meditaţie. Da, meditaţie! Căci ograda verde pe care mama cu mainile ei o îngrijeşte este parcă un tărâm de vis din care nu aş mai pleca. Și deodată…Mă trezesc!!! Cu faţa în iarbă, adormită de mireasma dulce a florilor şi de iarba proaspătă ce am rupt-o şi-mi stă acum în palmă…Și nu pot spune decât: Mamă!